Cum să vindeci traumele familiale?

Traumele din copilărie, atunci când nu sunt rezolvate, își pun amprenta asupra modului în care relaționam cu noi înșine și cu ceilalți la maturitate. Astfel, o suferință din copilărie, o neadaptare la o situație sau o adaptare forțată, ne poate crea un tipar comportamental sau un tipar mental care să-și pună amprenta în viața de adult. De aceea este foarte important ca traumele din copilărie să fie rezolvate cat mai din timp, astfel încât să nu le lăsăm să ne amprenteze viața, să ne clădească viitorul într-un mod toxic.

Identificarea trecutului

Primul pas spre vindecarea unei traume din copilărie este identificarea ei. Trebuie să avem acces la trecutul nostru, să identificăm sursa suferinței, să o conștientizăm și să o analizăm prin prisma adultului de astăzi. Nu este un proces simplu și accesibil oricui, de aceeea, pentru asta unii apelează la cărți de psihologie, alții la psihologi. Punctăm că unele traumele sunt atât de ascunse în subconștientul nostru, încât regresia este dificilă, aproape imposibilă și astfel se poate apela inclusiv la hipnoză. Odată exteriorizată suferința, trauma este depășită, vindecată și astfel nu ne mai poate răni.

Detașarea de trecut

După ce rănile copilăriei au fost conștientizate și evidențiate, pentru vindecare, este esențial să ne detaşăm de trecut. Acest lucru se întâmplă în momentul în care ne acceptăm trecutul, îl integrăm în istoria noastră, dar îl lăsăm în spate. Cu alte cuvinte, nimic din trecut nu ne mai doare atunci când îl accesăm. Practic, înțelegem că este imposibil să mai schimbăm trecutul și devenim conștienți că noi suntem singurii responsabili de modul în care ne conturăm viitorul. În anumite cazuri, pentru a ne vindeca de trecut este necesar să rupem legătura cu sursa de traumă, ceea ce, da, poate însemna desprinderea de familie, – pentru unii desprinderea este doar la nivel psihic, pentru alții, însă, fiind nevoie, în funcție de traumă, și de o desprindere la nivel fizic. Este un proces dureros, dar sănătos. Familia reprezintă singurul model relațional în baza căruia știm să funcționăm, iar noi avem nevoie de reconstrucție personală pentru a ne vindeca.

Cele mai comune traume din copilărie

Există o serie de traume care sunt des întâlnite în multe dintre tiparele comportamentale și mentale ale adulților.

• Teama de abandon. Atunci când părinții divorțează sau unul dintre ei moare, copilul resimte situația ca pe un abandon. Astfel, la maturitate, poate fi excesiv de posesiv și gelos în modul de relaționare cu cei din jur, poate cădea în patima alcoolului sau a drogurilor și toate acestea sunt tipare abordate pentru că, inconștient, există frica de a nu fi părăsit din nou.
• Stima de sine scăzută. Stima de sine este construită în copilărie, prin relația avută cu părinții. Este de la sine înțeles că dacă un copil a fost excesivde criticat și orice ar fi făcut, nu era mulțumitor pentru părinți, acesta va deveni un adult cu o stimă de sine scăzută care, neconștientizată și nevindecată, îi poate pune piedici serioase, atât în viața personală, cât și în cea profesională.
• Copilul dominat. În momentul în care, în copilărie, copilul a fost excesiv de controlat de părinți și aceștia i-au controlat programul, inclusiv i-au dominat pasiunile, anihilându-i anumite hobby-uri și determinându-l să meargă pe direcția impusă de ei, acesta va ajunge la maturitate să aibă un comportament tiranic, excesiv de autoritar, atât în relația de cuplu, cât și în relația cu copiii. La capătul opus, există posibilitatea ca adultul să fie excesiv de obedient și să se supună partenerului fără să comenteze, dezvoltând în sine frustrări și nemulțumiri. Ambele tipare sunt la fel de toxice.
• Copilul responsabil. Dacă un copil nu și-a trăit copilăria din diferite motive, de exemplu pentru că a fost nevoit să se descurce singur de la vârste fragede sau pentru că părinții l-au obligat să aibă responsabilități nespecifice vârstei lui, acesta va deveni, fie un adult iresponsabil, fie un adult excesiv de responsabil și acest din urmă tipar se va dezvolta în mod daunător pentru sine și cei din jur, având impresia că viața îi va fi pusă în pericol dacă va pierde controlul situației.
• Copilul iresponsabil. La polul opus se află acel copil căruia părinții nu i-au pus niciodată interdicții, ba chiar l-au tratat ca și cum totul i se cuvine, eventual primind și recompense pentru iresponsabilitate. Ei bine, în acest caz, adultul nu-și va asuma responsabilități, va avea tendința de a se purta în mod egoist cu cei din jur și va avea tot timpul o atitudine infantilă și de neimplicare, mai ales în relația de cuplu și în viața de familie.

Citeste si Cum ne invatam copiii sa fie fericiti