Cum gestionăm relaţia cu părinţii toxici

Părinții sunt centrul universului pentru copii, indiferent de ce fel de abordare au aceștia în relația cu proprii copii. Cei mici se uită cu admirație la modelele lor, cei care au fost în viața lor din secunda în care a deschis ochii, de aceea pur și simplu îți frânge inima când auzi de cazuri de părinți toxici, agresivi sau manipulatori și de copii care se simt datori față de aceștia.

Cum ajunge un părinte să fie toxic?

Niciun om nu se naște cu răutate în suflet, ci ajunge așa din cauza felului în care a fost crescut și a experiențelor de viața, așa că nu trebuie să ne pripim să ne judecăm părinții, din contră, putem să încercăm să îi ajutăm, atât cât se poate, unde se poate și să ajungem să facem un bine major.

Din păcate, în trecut, ideea de părinți implicați, atenți la nevoile celor mici era una aproape imposibil sau foarte greu de implementat pentru că se consideră că asigurarea hranei și a condițiilor de supraviețuire bazale erau suficiente. Fiecare și-a crescut copilul cum a putut și a știut mai bine și nu uitați că mulți au fost învățați să își pupe copilul doar noaptea, să nu crească răsfățați sau să facă copii pentru a avea bătrânețea asigurată.

Mulți dintre părinții noștri au fost crescuți cu violență sau abandonați emoțional, obligați să crească singuri, să își crească frații mai mici sau crescuți de bunici prea ocupați de treburile câmpului. De aceea și-au format ziduri de apărare înalte, spunând că au ajuns bine, că nu au crescut nefericiți, dar acestea sunt doar metode de apărare care nerezolvate perpetuează aceași metodă de educație.

Ce înseamnă părinte toxic?

Părinte toxic nu înseamnă doar un părinte violent, un părinte agresiv, ci înseamnă o multitudine de nedreptăți ce se fac copiilor, de cele mai multe ori inconștient, ca răspuns la propria creștere lipsită de atenția pe care un copil o merită.

Un părinte toxic poate fi manipulator, care vrea cu disperare să își controleze copilul în toate aspectele vieții sale (chiar și adult fiind), castrator (care își demasculinizează băiatul din frica de a nu fi „răpit” din cuib), hiperprotector (pur și simplu nu își lasă copilul să își asume vreun risc, din frica de a nu fi rănit).

Este foarte important să înțelegem că acțiunile unor părinți toxici nu sunt neapărat intenționate, sunt răspunsul fricilor, a experiențelor neplăcute, a durerii și a rănilor nevindecate, iar copilul poate ajuta odată ajuns la maturitate (fizică sau emoțională), dar nu este datoria lui să facă acest lucru.    

Datorie sau obligație față de părinți?

Datoria pe care un copil odată ajuns la maturitate o simte pentru ai săi părinți trebuie să fie ghidată de iubire, recunoștință și respect, nu din frică, rușine și obligație, iar diferența de perspectivă se datorează felului în care părinții și-au crescut copiii și felul în care aceștia s-au simțit în copilărie… „Culegi ce ai semănat”, așa se spune.

Cum gestionăm relația cu părinții toxici?

Odată ajunși la maturitate, indiferent de felul în care părinții ne-au crescut (fiecare cum a putut), trebuie să avem un minim de respect pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru noi, dar dacă aceștia nu încetează în a ne răni sau dacă rănile sunt prea adânci (violență extremă, abuz psihic, viol, etc.) avem dreptul să ne îndepărtăm pentru a ne vindeca și dacă avem dorința de a ierta, să o facem, dacă nu, suntem liberi să rupem orice legătură.

Sentimentul de vină și obligație impus de societate trebuie eliminat de la rădăcină pentru a ne da șansa să creștem ca indivizi și să depășim umbrele trecutului.

Un terapeut bun poate ghida procesul de vindecare, poate repara legături sau poate da siguranța de a lua decizii fără a ține cont de „ce spune lumea”.