Sindromul de alienere parentală
Sindromul de alienare parentală devine din ce în ce mai comun în zilele noastre odată cu destigmatizarea divorțului. Această metodă este considerată abuzivă și este aspru criticată mai ales în situația în care părinții luptă pentru custodie.
Ce este sindromul de alienare parentală?
Richard A. Gardner este cel care a încercat să ofere o denumire și o definiție a unui fenomen vechi, de când lumea, care distruge relații și face rău unor ființe care nu au nicio vină.
Psihiatrul american a definit situația în care unul dintre părinţi face tot posibilul să sădească în sufletului copilului sentimente de ură față de celălalt părinte ca alienare parentală. Deși încă nu este inclus în limbajul de specialitate pentru că nu îndeplinește toate condițiile pentru a fi declarat sindrom, este amplu folosit pentru că definește un fenomen puternic dezvoltat în lume. Manipularea copilului în a crede că celălalt părinte este rău sau îi dorește răul este o metodă de răzbunare meschină cu ample efecte negative.
Ce înseamnă pentru un copil să fie victima alienării parentale?
Orice copil își adoră părinții. Pentru el, părinții sunt adevărul absolut, modelul de urmat, ce e mai drept și mai bun în lume. Când unul dintre părinți este denigrat de celălalt, în mintea copilului se crează confuzie și puternice sentimente de certitudine. Pe de-o parte are încredere oarbă în părinte, pe cealaltă parte acceptă cu greu informațiile primite pentru că simte iubire față de părintele denigrat.
De obicei, cei care aleg să își manipuleze copiii în asemenea măsură, își atrag susținători (din familia extinsă) care vin și confirmă informațiile primite de copil, deși acestea sunt eronate. Divorțul părinților este oricum traumatic și copiii se luptă cu sentimente de vinovăție, iar dacă pierd și fărâma de relație rămasă cu părintele care pleacă, rămân și mai deziluzionați, mai singuri, triști și experimentează sentimente de abandon puternice.
Cât de frecvent este sindromul de alienare parentală în România?
România nu se deosebește cu nimic față de celelalte regiuni în ceea ce privește alienarea parentală. În România, în schimb, e foarte frecvent acest fenomen înainte de divorțul părinților, nu după.
Mamele, în general, încearcă să îl convingă pe copil că tatăl este cel nociv, iar cumva, folosind reacțiile copilului, tatăl să se simtă obligat să plece. Acest lucru se întâmplă pentru că româncele încă sunt aspru judecate dacă intentează divorț, dar sunt mai ușor de înțeles situațiile când tații aleg să plece. La nivel de societate, relația cu tatăl nu este încurajată deloc, considerându-se cumva că mamele sunt responsabile de bunăstarea emoțională a copiilor, nu și tații, drept urmare, e mai ușor să distrugi o relație care nu are fundație puternică decât una în care s-a investit puternic.
Cum poți repara efectele alienării parentale?
Din păcate, multe relații distruse din cauza alienării parentale se refac abia când copilul ajunge adult și reușește să scape de influența puternică a mamei. Din cauza acestui comportament, copiii pierd ani buni de relaționare cu celălat părinte, suferă crezând că nu este iubit, iar când conștientizează că a fost victima unei manipulări, pierde încrederea în oameni, crezând că toți oamenii au ca scop manipularea și rănirea propriei persoane.
Partea bună e că sindromul de alienare parentală odată dovedit în instanță poate decădea din drepturi părintele vinovat, iar copilul scapă de o influență nocivă, toxică.
