Copilul și gadgeturile. Când este prea mult?

Cum gestionăm relația copiilor cu tehnologia, astfel încât, integrarea gadgeturilor în viaţa lor să fie o oportunitate şi nu un motiv de îngrijorare? Când vine vorba despre tehnologie, stresul părinţilor este următorul: cum punem limite sănătoase în utilizarea ei şi cum ne ţinem copiii în siguranţă, în online? Despre toate acestea şi nu numai, ne povesteşte psihoterapeutul Nora Neghină.

În această perioadă, mai mult ca oricând, copiii beneficiază de tehnologie. Există riscuri?

Dacă prin tehnologie înțelegem telefoane, tablete, computer, aș zice că ele în sine nu reprezintă riscuri, ci din contră, un beneficiu și chiar o necesitate. Dacă ne gândim că una din abilitățile profesionale care va fi obligatorie la angajare peste 15-20 de ani, va fi ”alfabetizarea digitală” (computer and digital literacy), atunci cu siguranță putem zice că este nevoie să-i educăm pe copiii noștri în această privință și ne dorim ca ei să devină prieteni cu tehnologia și nu să se teamă de ea. Pentru a reuși acest lucru, educarea lor trebuie să includă și ”reguli de igienă digitală” pentru a evita utilizarea excesivă si a preîntâmpina comportamentele adictive, din care decurg riscurile la care vă referiți. Deci, aș zice că există riscuri, însă ele nu vin din tehnologie, ci din abuzul de tehnologie.

La ce vârstă poate deţine un copil un telefon mobil sau o tabletă?

Profesionistul Nora ar tinde să vă zică ”cât mai târziu”, mama și omul Nora o să vă răspundă că nu funcționează, nu e realist. În cazul familiei noastre, regulile cu care am plecat la drum au fost ”fără tabletă și telefon până la 13 ani”, în realitate cea mare a primit o tabletă de la Moș Crăciun când avea 9 ani și telefon la 11 ani, iar cea mică a primit o tabletă în lock-down, adică de la 4 ani. Am realizat că această regulă cu ”cât mai târziu” se datora temerilor și dificultăților adulților de a impune limite și a aplica acea igienă digitală despre care vorbeam mai sus. Practic, contează mai puțin al cui este dreptul de proprietate al device-ului, ci mai degrabă cine deține ”dreptul la rețea” și cine este cel care aplică regulile, și anume părintele. Ce mi s-ar părea mai important decât vârsta la care deține este cum se comportă cu el, cum se responsabilizează, și din punctul acesta de vedere fiecare familie iși poate face propriul set de reguli, știind că, pentru copil și acesta este un proces de învățare, și că responsabilitatea de a reaminti, de a impune limite și consecințe, de a monitoriza, este a părintelui.

Cât timp poate petrece un copil în faţa ecranului, fără să îl afecteze pe termen lung?

Multă vreme indicația a fost interdicție totală până la 2 ani, iar apoi câte 10 minute pe fiecare an de viață. În contextul pandemiei, cred că aceste recomandări au sărit în aer. Un algoritm după care ne-am putea ghida este următorul:

• Până la 18 luni, ecranul poate fi folosit împreună cu un adult pentru apeluri video (cu un alt părinte sau bunic);
• Între 2 și 5 ani, ecranul poate fi folosit pentru programe educative adaptate vârstei, dar împreună cu un adult care să stea lângă copil și mai degrabă să fie o activitate de conectare, în care ecranul este folosit ca orice altă jucărie;
• Pentru școlari, o oră în timpul săptămânii, și până la maximum 3 ore în week-end. Acestea fiind orele de ecran ”de divertisment”, în care să poată să facă ce își dorește și nu activități legate de școala online.
• Pentru orice vârstă, interdicție totală a ecranelor în timpul meselor și cu cel puțin o oră înainte de somn, precum și în cadrul activităților de grup sau ieșiri în natură.

Ce trebuie să facă părinții pentru a preveni și proteja copiii de efectele negative ale tehnologiilor?

Pe lângă regulile de folosire (stabilire, negociere și mai ales aplicare, inclusiv a sancțiunilor/consecințelor), cred că cel mai important mod de a-i proteja este să-i învățăm să se protejeze singuri. Iar acest lucru îl putem face vorbind cu ei, menținând dialogul deschis în permanență, de la orice vârstă, le putem vorbi despre efectele expunerii la ecrane asupra creierului încă de la 3-4 ani, iar la 8-9 ani deja le putem începe a vorbi despre pornografie, cyberbullying, furt de date personale. Nu doar să le spunem noi adulții ce credem noi că ”trebuie”, sau ”e bine” sau ”nu fac ei corect”, ci să fim curioși și la perspectiva lor, ce îi atrage, ce lucruri noi au aflat, care sunt trendurile, ce beneficii observă. Îmi este clar că nu putem preveni orice pericol și cu toate ”protecțiile pământului” (mă refer aici la aplicațiile de control parental), nu vom reuși să îi protejăm de deep dark net, dacă ei vor să ajungă acolo. În loc de control eu aș alege educația. Discuții despre care sunt efectele negative; care este conduita în caz că ajunge pe un site neadecvat sau altcineva îl ademenește; de ce îmi doresc eu, părintele, să-i protejez; care sunt limitele mele și dificultățile mele într-o lume digitală în continuă evoluție și cum mă poate ajuta el, copilul meu, să mă auto-actualizez; ce mă ajută pe mine să fac față ”adicției”, etc. Având aceste discuții, ceea ce voi obține este că, în momentul în care va fi tentat să încalce regulile, o va face în cunoștință de cauză și orice probleme ar apărea, va ști că are în mine o bază sigură și un partener cu care să se consulte sau să remedieze o problemă.

Cum recunoaștem un copil care este dependent de telefon?

Adicția de telefoane și/sau tehnologie nu este (încă) inclusă printre tulburările mentale, astfel că, nu avem oficial niște criterii de diagnostic. Pornind însă de la observațiile empirice și extrapolând din teoriile privind celelalte comportamentele adictive, avem câteva elemente de răspuns, și anume – iritabilitate crescută, nerăbdare sau agitație psiho-motorie, atenție deficitară, reacții exacerbate atunci când este separat de aparat, perturbări ale somnului, diminuarea până la eliminare a altor activități (sociale, educative, culturale, distractive).

Ce mi se pare foarte important de știut, mai mult decât criteriile în sine, este faptul că dependența nu se instalează brusc, ci destul de insinuos, astfel încât părinții așteaptă mult prea multă vreme înainte de a conștientiza că există o problemă, și cu atât mai mult înainte de a solicita ajutor din partea unui specialist în sănătate mintală. De foarte multe ori, ”dependența” apare deoarece nu au existat reguli clare de igienă digitală, cu care să fi fost livrat telefonul de către părinte copilului.

Putem spune că utilizarea frecventă a gadgeturilor afectează viaţa socială a copiilor?

Da, cu siguranță, ceea ce observăm este că timpul petrecut de copii pe social media si jocuri este invers proporțional cu timpul fizic petrecut pentru socializare. Chiar și când sunt fizic împreună, copiii au tendința să se refugieze în gadget.

Cum luăm telefonul din mâna unui copil “dependent”?

Copiii reacţionează foarte urât când le luăm efectiv din mână gadgetul, deoarece este o relație inegală de putere: noi adulții impunem, iar ei nu au nicio pârghie. Pentru a nu intra în lupta de putere, ne putem folosim de solicitarea de a închide el telefonul sau de a ni-l înmâna. Acest lucru e important să-l facem cu răbdare, dând copilului timpul necesar și fiind fermi totodată, consecvenți. De asemenea, creierul are nevoie de câteva zeci de secunde pentru a înregistra o nouă comandă (de exemplu aceea de a închide telefonul sau calculatorul) atunci când atenția este captată de ecrane, și este util ca părintele să recapteze atenția copilului prin contact fizic, de exemplu, punând mâna pe umărul copilului. Dacă comanda adultului este dată doar verbal, iar copilul nu a ridicat privirea din ecran sau nu a fost recaptată altfel atenția, este posibil ca informația să nu se ”înregistreze” la nivel conștient. Ceea ce putem face, de asemenea, dacă nu se dă curs solicitării noastre, este să tăiem conexiunea la internet. E bine să înțelegem că există 2 etape, prima este cea în care creierul emoțional al copilului va fi activat: va fi cu multă furie pentru că dorința lui este să continue activitatea și i se va părea nedrept că trebuie să se oprească, va fi cu multă tristețe pentru că pierde obiectul drag, sau cu multă frică, pentru că poate să apară teama de a rata ceva (următorul nivel de joc, un răspuns dat de o persoană din grup, etc.). În această etapă, adultul are nevoie să valideze aceste trăiri, și să nu țină prelegeri despre ce face sau nu face copilul bine sau rău. În a doua etapă, când creierul înțelept revine în funcțiune și intensitatea emoțională s-a calmat, putem reitera regulile și discuta despre posibilele consecințe ale refuzului său de a închide gadgetul.

Ce îi sfătuiţi pe acei părinţi pentru care telefonul oferit copiilor înseamnă câteva momente de linişte?

Știm că ”cea mai bună bonă” este ecranul și că avem nevoie și noi adulții de câteva momente de evadare din rolul de părinte. Aș zice că multi părinți se confruntă aici cu un sentiment de vinovăție, și chiar dacă îi dau copilului acces la ecran, de fapt, nu se încarcă ei înșiși cu beneficiile acelui timp cu sine, ci cu multă auto-critică și negativitate pentru că recurg la această strategie. Îi încurajez astfel pe părinți să fie mai blânzi cu propria lor persoană și să vadă acest timp ca fiind o necesitate pentru a-și încărca ei propriile baterii și a reveni ulterior în interacțiunea cu copilul într-o stare de bine. Încă de la început este bine să comunice copilului timpul alocat pentru ecran (să se țină de el) și faptul că atunci când timpul va expira, vor face o altă activitate împreună, o activitate care să fie dintre cele preferate ale copilului. Este util să existe un timer, care la expirarea timpului să sune alarma, atât pentru copil cât și pentru părinte. În funcție de vârsta copilului, este bine ca părintele să rămână în același spațiu fizic și de asemenea, să fie folosit acest tip de activitate doar excepțional și pentru perioade scurte.

Există și cazuri în care ecranul face bine?

Da, pe lângă faptul că există aplicații educative pentru orice, de la matematică la mindfulness pentru etape de vârstă diferite, în contextul pandemiei, accesul la tehnologie ne-a ajutat să rămânem conectați unii cu alții chiar dacă eram distanțați social, ne-a ajutat să continuăm să ”mergem” la școală sau la serviciu, acest lucru permițându-ne să ne simțim utili și să facem lucruri care ne cresc stima de sine. De asemenea, cred că tehnologia îi ajută mult pe copiii care sunt spitalizați și care au limitată capacitatea de a se deplasa.

De cele mai multe ori, dependența de tehnologie este un comportament învăţat, copiii fac ce văd la adulţi. Ce recomandări aveți pentru părinți pe această temă?

Ca și părinți suntem cel mai bun exemplu pentru copiii noștri (sau cel mai rău J) și ceea ce e bine să înțelegem este că suntem modelul de referință, adică cel după care se vor lua mai degrabă decât oricare altul. Din acest punct de vedere este important ca regulile casei să fie aplicate de toată lumea, în mod unitar. Dacă regula este că nu folosim ecrane la masă, nu doar copiilor li se aplică, ci în primul rând adulților. Dacă avem regula că după ora 8 seara nu ne mai uităm la ecrane, atunci nici adulții nu vor mai sta pe social media sau alte jocuri video, seriale, etc. Mai degrabă înlocuim activitățile de seară care presupun ecrane, cu cititul, jocuri interactive de cărți sau board games. Este util ca cei doi părinți să se pună de acord asupra acestui fapt și să respecte angajamentele luate, iar atunci când apar încălcări, să nu își reproșeze unul altuia, ci să se ajute unul pe celălalt pentru remediere.

Cu toate acestea, aș zice că dependența de tehnologie nu e doar datorată faptului că adulții au modelat acest comportament la copii, ci pentru că jocurile, aplicațiile, social media au o componentă adictivă pentru creierul nostru și anume, sistemul de recompensă. Astfel, retragerea în ecran poate semnala o lipsă de plăcere în viața copilului sau o modalitate de a se liniști, de a evita să se confrunte în viața reală cu niște dificultăți (și aici mă refer foarte mult la pre-adolescenți și adolescenți).

Tehnologia este grozavă, nu putem nega asta, şi totusi, ne afectează. Ce anume din lumea digitală face atât de mult rău?

Creierul nostru nu a evoluat suficient pentru a putea face față cu succes expunerii prelungite la luminozitatea ecranelor și bombardării neurochimice pe care o antrenează utilizarea jocurilor video sau reţelelor de socializare. Producătorii sau creatorii de jocuri și aplicații se bazează pe câteva trucuri psihologice pentru a-și ține clienții ”agățați”.

În ceea ce privește jocurile, la ora actuală ele sunt făcute pentru a corespunde celor 4 tipuri de jucători în funcție de motivație, și anume cei care vor să se afirme prin depășirea nivelelor, stabilirea unor scoruri, etc. (achievers), cei care vor să descopere (explorers), cei care vor să socializeze (socializers), și cei care vor să câștige (killers) și mai mult decât atât au algoritmi de detectare a tipului de jucător, astfel încât să se calibreze pe jucător din perspectiva dificultății progresive. Dacă un joc e prea greu de la început, lumea renunță. Dacă e prea ușor, se plictisește. Astfel că algoritmul ajută la calibrarea unei dificultăți care să-l mențină captivat pe jucător și să își dorească mai mult (efectul ”eram așa de aproape”). De asemenea, se bazează pe starea de flux, în care persoana pierde contactul cu realitatea, reprezentarea sau simțul timpului și spațiului. Nu în ultimul rând, activitățile digitale activează sistemul dopaminergic (responsabil cu plăcerea), serotoninergic (responsabil cu învățarea, memoria, recompensa, stările afective) și noradrenergic (responsabil de gestionarea stresului).

Asemenea jocurilor video, social media se bazează pe anumite efecte psihologice, sau capcane în care mintea noastră pică, și rămânem ”agățați” minute sau ore în șir, stima de sine scăzută fiind un factor care influențează impactul. Tentația de a rămâne în fața ecranelor este astfel și o rezultantă a stării noastre de anxietate, depresie, a stimei de sine și a abilităților noastre de a relaționa cu ceilalți.