Parinte si prieten? Parinte sau prieten?

In mod ideal, relatia parinte-copil este construita pe afectiune, intelegere si respect. Parintii si copiii sunt programati genetic sa se iubeasca unii pe ceilalti, iar acesta este unul dintre cele mai minunate lucruri omenesti. Parintii au un dublu rol in dezvoltarea copiilor, si anume: rolul emotional, care ofera siguranta copilului, si rolul functional, care implica satisfacerea nevoilor de hranire, de asigurare a imbracamintei, a unui camin cald, a nevoilor materiale in general. Chiar daca exista dragoste, dar nevoile materiale nu sunt satisfacute, copilul va fi afectat. Si in mod invers, daca oferi copilului orice isi doreste, dar nu ii oferi dragoste, efectele privarii de afectiune parentala se vor resimti in dezvoltarea emotionala a copilului. De aceea, parintii au responsabilitatea de a asigura atat nevoile emotionale ale copilului, cat si pe cele materiale, care sa indeplineasca nevoile functionale. Odata cu cresterea copiilor, rolul emotional, cat si cel functional al parintelui tind sa se estompeze, deoarece copilul, in dezvoltarea sa spre varsta adulta, se responsabilizeaza si se integreaza social, inlocuind treptat nevoile care, pana la o anumita varsta, erau satisfacute doar de parinti.

Parinte – prieten

Din dorinta de a pastra relatia cat mai apropiata cu copilul, lucru indiscutabil de firesc, unii parinti isi insusesc rolul de prieten, cazand uneori intr-o capcana. Deoarece nu stabilesc niste limite ale acestei prietenii sau nu le constientizeaza, parintii ajung sa faca destainuiri copiilor, confidente, marturisiri, intr-un grad mai mare decat acesta este pregatit sa inteleaga sau sa asculte. Ei vor sa imparta cu copilul tot ce se petrece in familie, incarcandu-l de informatii despre bunici, despre greutatile acestora, despre vecini si despre ce probleme au acestia, despre proiecte esuate sau despre planuri de viitor ale familiei etc. De mule ori, parintii nu iau in calcul varsta copilului, iar problemele sau situatiile pe care ei le traverseaza la 40-50 de ani, expuse unui copil de 10-15 ani sau poate mai mic, sunt ineficiente, chiar daunatoare, deoarece copilul nu este pregatit din punct de vedere moral, emotional sau intelectual sa joace acest rol.

Parintele isi doreste ca cel mai bun prieten al sau sa fie copilul, dar copilul este pregatit pentru acest lucru?

Modul in care ne adresam copiilor, la ce informatii sau situatii de viata ii expunem, cum vor procesa informatia, cat si cum vor intelege etc. sunt lucruri pe care un adult trebuie sa le ia in calcul atunci cand stabileste limitele prieteniei cu copilul.

Copilul stie ca adultul este cel care ia deciziile, este puternic, are resursele si capacitatea de a rezolva probleme etc. O problema expusa copilului fara ca acesta sa o inteleaga ii poate crea o imagine deformata asupra lumii si vietii in general. Prietenii, in sens larg, sunt persoane care au aceleasi notiuni sau idei despre viata. Copiii si adultii au idei si notiuni diferite cam despre orice, deoarece se afla la praguri diferite de existenta. Gandesc diferit si au repere existentiale diferite.

Cheia prieteniei dintre parinti si copii

Cheia prieteniei dintre parinti si copii este, de fapt, legatura responsabila in care parintii sa contientizeze limitele. O relatie calda intre parinti si copii inseamna prietenie.

O alta capcana a prieteniei dintre copii si adulti apare atunci cand, de dragul copiilor, se lasa garda jos la impunerea regulilor, la manifestarea autoritatii, iar copilul devine cel puternic, aceasta situatie favorizand dezvoltarea unui numar mare de probleme de comportament. Acest stil al parintilor toleranti si excesiv de protectori, de grijulii, care uita sa isi impuna autoritatea, poate face loc dezvoltarii unor copii dificil de educat, cu tendinte de a se opune regulilor, irascibili sau poate chiar agresivi.

Prietenia gresit inteleasa poate accentua unele probleme. A lasa copilul sa aiba initiativa, independenta nu inseamna a nu interveni atunci cand greseste, nici a nu-l corecta sau a nu-l directiona spre calea cea dreapta. Prietenia inseamna nu a lasa garda jos in fata copilului, ci a-i arata ca poate sa invete de la cineva mai mare, mai intelept si ca cineva mai mare si mai puternic il poate sprijini si ajuta.

Text: Ionela-Janina Sabou – Psiholog