Principalele tipuri de anxietate la copii

Anxietatea este definită în mod simplist ca ”frica fără obiect” – o proiecție negativă a gândurilor noastre care uneori ne poate motiva (de exemplu, frica eșuării unui examen ne poate face să învățăm mai cu simț de răspundere) sau din contră, ne poate paraliza emoțional, iar viața să fie afectată dramatic (ca de exemplu, frica de moarte). Când vine vorba despre anxietățile copiilor, lucrurile stau puțin diferit pentru că modul de reacție al părinților dictează modul de reacție al copiilor.

Ce este normal și ce este patologic în anxietatea copiilor?

În funcție de etapele de dezvoltare, pot apărea câteva frici specifice, care trec de la sine și nu produc niciun rău celui mic pe termen lung (cu condiția să fie gestionete în mod normal, cu respect și blândețe). Acestea pot fi următoarele:

• frica de întuneric – apare în general după vârsta de 3 ani și se estompează considerabil la vârsta de 6 ani. În aceasta etapă, imaginaţia bogată a celor mici e cauzatoare de astfel de manifestare și se suprapune cu momentul în care copilul dezvoltă abilitatea de a adormi singur, fără alt ajutor.
• frica de animalele aparent fioroase. Cand vine vorba de animale mari sau despre cele care din popor sunt considerate fioroase (liliacul, păianjenul, șarpele) copiii pot dezvolta o ușoară anxietate, mai mult preluată de la cei din jur.
• anxietatea de separare. Apare în jurul vârstei de 7 luni și se temperează în jurul vârstei de 2 ani. Aceasta are o explicație cât se poate de logică: cel mic conștientizează că el și mama sunt ființe total diferite, iar frica de a rămâne fără cea care îi asigură supraviețuirea, îl paralizează din punct de vedere emotional. Este, în definitiv, instinctul de supraviețuire.

Aceste anxietăți naturale, specifice vârstei, trec relativ ușor, plânsul fiind principala manifestare, iar brațele mamei și cuvintele blânde sunt suficiente pentru a aduce liniștire. În schimb, când vine vorba de patologic, atunci copiii au manifestări somatice puternice și chiar și sănătatea lor este pusă în pericol!

Principalele tipuri de anxietate

Cel mai greu pentru un părinte e să vadă că al lui copil nu este deloc bine, chiar dacă declarativ, totul e minunat. Chiar dacă cei mici nu pot vorbi, faptul că au coșmaruri, tremură incontrolabil, sunt hipersensibili, nu mănâncă, refuză să vorbească, toate acestea sunt semne clare că cel mic suferă de un fel de anxietate care le afectează calitatea vieții, și pur și simplu nu le permite să trăiască așa cum ar fi optim pentru un copil de vârsta lor.

Anxietatea generalizată

În această situație, copilul se preocupă de toate aspectele care nu ar trebui să fie relevante pentru copil, ca de exemplu: lipsa banilor, decesul unei persoane dragi, frica de infractori, frica de război. În această situație în mod special, copilul are dificultăți în a adormi, refuză să mănânce, nu e preocupat de joacă sau distracție, pune foarte multe întrebări atipice celor mici („Ce o să fac eu dacă tu o să mori?”). Sigur, copiii pot fi preocupați de astfel de aspecte, dar grijile acestea nu durează mai mult de câteva momente, dar când vine vorba de patologic, manifestările acestea se întind pe luni bune, poate chiar ani!

Anxietatea de separare

Copiii trecuți de vârsta de 2 ani care au dificultăți sporite în a se separa de părinți, devin suspecți de anxietate de separare acutizată. Sigur, multor copii le e greu să se separe de părinți, mai ales în locurile noi, dar în cazul acestora în mod special, le e greu să stabiliească contact cu alți copii și adulți de-o potrivă, pot plânge ore întregi sau pot sta izolați până se întoarce mama.

Fobii specifice

În cazul unei fobii, simpla amintire a subiectului fobiei (lupul cel rau, clovn, fantome, Bau-bau etc) îl pot face pe cel mic să plângă necontrolat, să facă pe el, să aibă coșmaruri, să tremure.

Frica de necunoscut

Pentru acești copii, ieșitul din casă este o povară incredibilă. Totul e minunat în casă, se joacă, sunt prietenoși, veseli, dar cand trebuie să iasă din casă și să interacționeze cu ceilalți, se transformă dramatic. Se ascund după părinți, nu vorbesc, nu au contact vizual, vor doar acasă.

Oricare ar fi motivul anxietății celui mic, blândețea, răbdarea și iubirea sunt cheile către liniștirea micuțului, dar dacă totuși pare că totul se agravează, un specialist vă poate ajuta pe toții, ca familie să depășiți această etapă.