Vezica hiperactiva: cauze si diagnostic
Vezica hiperactiva este, in primul rand, o problema neuromusculara in care contractiile detrusorului muscular sunt necorespunzatoare in timpul umplerii vezicii urinare, vezica hiperactiva fiind o problema a fazei de stocare. Aceste contractii apar adesea, indiferent de cantitatea de urina din vezica urinara.
Reprezinta un sindrom definit prin urmatoarele simptome: urgenta urinara cu sau fara incontinenta urinara, asociata cu frecventa urinara si nicturie, in absenta unei infectii cauzatoare sau a conditiilor patologice.
Care sunt factorii de risc?
- Nasteri spontane;
- > 75 ani;
- Obezitatea;
- Contraceptivele orale;
- Femeile la menopauza;
- Persoanele cu diabet insulino-dependent.
Poate avea efecte devastatoare asupra calitatii vietii, dar impactul sau nu se limiteaza la acest lucru. Incontinenta urinara ramane una dintre cele mai frecvente indicatii pentru internarea in camine de ingrijire medicala. In plus, vezica hiperactiva si incontinenta urinara sunt asociate cu alte comorbiditati medicale, cum ar fi infectia tractului urinar, infectii ale pielii si iritatii, iar in cazul varstnicilor, cu un risc crescut de caderi si fracturi.
Prevalenta arata ca 6,1% din populatie prezinta vezica hiperactiva cu incontinenta urinara prin imperiozitate, iar 10,4%, vezica hiperactiva fara imperiozitate.
3 metode principale de tratament
– Terapia farmacologica (anticolinergice/antimuscarinice);
– Terapie comportamentala (conservatoare);
– Tratamentul chirurgical (neuromodulare si citoplastie, rar necesare)
Tratamentul conservator consta in dieta, scadere ponderala, renuntarea la fumat, modificarea regimului fluidelor, exercitii ale musculaturii perineale si „reeducarea” vezicii urinare.
Terapia medicamentoasa:
1. Agenti antimuscarinici: reprezinta terapia de prima linie in zilele noastre. Actioneaza prin reducerea imperiozitatii mictionale si cresterea capacitatii vezicii. Efectul maxim apare dupa aprox. 2-4 saptamani. Efectele adverse sunt reprezentate de: constipatie, inhibarea secretiei salivare, inhibarea acomodatiei oculare la aproape prin blocarea muschilor ciliari, confuzie.
Cand agentii antimuscarinici nu-si fac efectul, se modifica doza, se schimba cu alt agent antimuscarinic, se adauga agonisti de β 3 adrenoreceptori sau se trece la tratamentul de linia II sau III.
Tratament de a II-a linie: Agonisti de β 3 adrenoreceptori
Actioneaza prin legarea de receptori β 3 care se gasesc in celule musculare ale VU pe care ii activeaza ducand la relaxarea muschilor VU si contractii vezicale mai putin frecvente. Efectul poate aparea de la 4 pana la 12 saptamani de la administare.
Efecte adverse: pusee de HTA, uscaciunea mucoasei bucale, rinofaringita, cefalee, gripa, constipatie, ameteala, artralgii, cistita, tahicardie.
Tratament de a III-a linie: consta in tratament cu toxina botulinica sau in terapia prin electrostimulare (nerv tibial posterior, nervi presacrati).
Acest tip de tratament se adreseaza unor pacientii atent selectionati cu simptome severe refractare sau celor care nu sunt candidati pentru terapia de linia a II-a si sunt dispusi sa se supuna unei proceduri chirurgicale.
Terapia comportamentala combinata cu tratamentul farmacologic ofera rezultate bune in peste 80% din cazuri si rezultate excelente pe termen lung.
Text: Dr. Tania Dobre
Medic rezident obstetrica-ginecologie
